Altceva decât semne

Să apari după primul dorit
e un eşec drapat în victorie
ascunzând neîndemânatic
dar cu glorie
acea singurătate pe care
însuşi Tatăl nu şi-a rezolvat-o

A fost primul semn al plictisului
după chipul şi asemănarea Sa,
prima palmă pe obrazul
trufaş al Hybrisului
aprinzând rece stea…

Din închisoarea ţărânii
n-avea cum să se zămislească
o fiinţă liberă,
din cuşca unor coaste rigide
n-avea cum să se rupă una,
să se poată naşte din ea
o făptură care să se bucure
şi de foc şi de nea...


*


Durere,
de la început durere şi chin
sub copacul umbros
al Binelui şi Răului,
sub trunchiul divin...

Ah, şi nici mărul acela
cu fructe ca nişte sâni
n-a fost cum trebuia
păzit de divinele mâini...

Tot ca să nu se plictisească
de-atâta cărnoasă singurătate,
mărului – dulcelui lui foişor,
Domnul i-a dat viermele
drept locuitor


Şi pe el
fericirea dintâi
a trăitului în rai
l-a crescut, vai,
într-o lună
cât pe alţii într-un an
şi şarpe s-a împlinit…

Totul a fost îngăduit
ca Tatăl să nu se plictisească,
nici Fiul,
nici Coasta cerească,
nici Mărul,
nici Viermele...



*



Într-o spirală de noapte şi zi
fiecare i-a oferit celuilalt
prin răsucită meşteşugire
darul pedepsitor
al lui A fi
(dar din dar se face rai!)

Poate de-aceea Natura e mută
- o muţenie de o adâncă tristeţe –
neizbutind niciodată să mă înveţe
t ă c e r e a
în care cuvintele să mai poată să-nsemne
alceva decât semne
uitate/răstălmăcite/trunchiate
ale primordialului înscris...

Al cui?

Al singurului Dumnezeu
care-a avertizat degeaba mereu:
doar EU,
ţie îţi e
“Interzis”,
“Interzis”,
“Interzis”!


*


De-atunci tot ce nu trebuie
şi nu se poate face
are-n rotund viermele,
iluzia lui “vino-ncoace!”


Şi doar închipuirea de libertate necuminte
mă tot duce spre Moarte-nainte,
iar pedeapsa din care nimeni
n-a-nvăţat şi nu-nvaţă
e neştiuta/aflata,
superba/infecta
greşeală numită Viaţă.