Balada iubitului care nu m-a iubit

Recunosc cu credință,
cu patimă,
cu ură,
cu furie,
dar fără să fi păcătuit -
un singur iubit.

Ce osândă grea!
Locuiește în capul meu
de-o viață
și nici măcar nu-l pot săruta...

Iarna mi-albește zarea,
dar găsesc și acum
fărâme din făptura lui
risipită pe drum -
un puzzle aiurit
pe care nu mai am cum,
n-am de ce,
n-am când
să-l mai recompun.

În frunze-i simt ochii verzui,
în peștii piranha sărutările lui,
în nori trădarea...

Așa am ales setea și ceața,
cu altul mi-am încropit viața
și mi-am întortocheat căarea;
i-am spălat aceluia
picioarele,
podelele,
rănile,
i-am dat foc,
i-am făcut loc în inima mea,
l-am stins,
l-am slujit,
l-am răbdat,
l-am potopit cu iubire-n adins,
dar zadarnic,
din capul meu
iubitul care nu m-a iubit
n-a plecat,
jerăgaiul lui nu s-a stins.

Mi-am ras țeasta,
dar nu și gândul
când l-a-nghițit pe celălalt pământul...
Părul mi-a crescut la loc,
singurătatea la fel,
am sângerat,
am urlat,
nespus m-a durut,
dar partea aceea de creier
unde e-nșurubat el,
iubitul care nu m-a iubit
a rămas neatinsă
ca la-nceput.

Acolo nu poate pătrunde nimeni,
acolo totul e pustiit
de flacăra lui de gheață,
a iubitului care nu m-a iubit.

Acolo când ninge,
un adolescent mă bate cu bulgări pe meninge;
când luna e trează,
un tânăr din Londra mă visează;
când soarele e pârjol,
un matur însetat de putere
altor femei le dă ocol,
mă caută cu stăruință în ele
și nu mă găsește...

Îl urăsc,
mă urăsc,
îl desfid,
mă dezic,
dar nu pot schimba nimic...

Propriul meu cap râde,
de mine râde,
însângerat pe-o tipsie,
pentru c-am fost prea vie,
pentru că mi-a fost gâde.

Ca la găinile tăiate
lângă trupul inert
disperatul meu cap se zbate,
urlă,
se rostogolește
și scrie cu dragoste-ură
un crâmpei
din această tortură:
balada iubitului care nu m-a iubit,
pe care

l-a,

îl,

va

găzdui credincios.