Poem cu ochelari

Cai? Nu prea mai sunt…
Truda, nobleţea şi trapul cumpătat
nu se mai poartă,
dar accesoriul acela bizar
de mers doar înainte,
al cailor cu valtrap
- o c h e l a r i i   d e   c a l -
ne-a pricopsit pe toţi…


Ochelarii de distanţă
se ascund printre lucruri;
la ce bun să vezi mai departe,
când însăşi apropierea
e atât de tulbure?


Ochelarii de citit
sunt pe nas
şi-i cauţi cu disperare,
dar sila de-a întâlni
greşeli de ortografie
şi cuvinte goale şi poleite
sau vorbele unei limbi-paşaport
fără de care nu-ţi mai e îngăduită
ieşirea în lume,
te-ajută să nu-i găseşti …


Viaţa -
târfa asta cu nume conspirativ
care de fapt se iscăleşte
nu cu sânge,
ci cu praf - Moarte,
duce mai departe
ochelarii de cal.


Stânga - dreapta,
atunci - acum
sunt perdele de fum
de la propriul tău foc.
Ai fost scânteie?
Ai fost rug îndrăcit?
N-ai văzut nimic,
deşi ai privit?
Ai preavăzut
şi ţi-ai scos ochii
sătul de privelişte?
Totul e de izbelişte!


Vremea ochelarilor de cal
cu invariabilul privit înainte
vine şi-ţi coseşte
iarba de sub picioare,
eliberând bietul suflet care
o dată cu izgonirea din rai
a învăţat căderea
în iluzia că zboară,
că o să zboare!